Fragment #7.2

tumblr_lnthfbD4441qzq5vco1_500_large

Trecuseră deja câteva luni de când se întoarse. Sperase că locul acesta îi va oferi ce are el nevoie și că se va putea liniști. Nu se înșelase în mare parte. Avea tot ce îi trebuia. Inclusiv pe cineva care să-l iubească.

Și el ținea la ea. În felul lui. Era profesorul ei. O îndruma, o ghida, o făcea un om mai bun. De altfel, mereu și-a imaginat că super-puterea lui era să descopere părțile bune din oameni și să le scoată la suprafață. Fără să-și propună nimic. Îndrăgea oamenii. Îi îndrăgea chiar pe toți. Deși nu era vorbăreț din fire, tuturor le zâmbea.

Era creativ și curios. Îndrăzneț și optimist. Mereu pus pe șotii. Plin de energie. Uneori, celorlalți le era greu să țină pasul cu el.

Dar ceea ce nu știau ei, și probabil că nici el nu realizase până acum ca tot acest bagaj de energie era creat de tumultumul ce se petrecea înăuntrul lui. Își crease o sursă nelimitată de energie care-l făcea să uite de lucrurile care nu-i dădeau pace. Așadar, dacă reușeai să treci peste acest scut de energie, descopereai un om foarte sensibil. Cum puțini sunt. Era atât de sensibil încât avea mereu nevoie de încurajare. Dar nu realiza cât de puternic era și singur. Era vorba doar despre frica de singurătate.  Continuă lectura

Anunțuri

Fragment #7.1

Hot-Coffee-Window

‘Cafea cu  scorțișoară’ fusese primul gând care-i ocupase mintea în dimineața aceea, imediat cum se trezise. Realizase ca tocmai astăzi nu-i sunase alarma, așa că sărise repede din pat și se îndreptase direct către borcanul cu cafea.

Era cam pretențioasă când venea vorba de cafea. Întotdeauna, se trezea foarte devreme, tocmai înainte să răsară soarele, pentru a-și pregăti cafeaua. O linguriță de cafea, un vârf de scorțișoară și foarte mult lapte. Astăzi, își savura momentul de liniște și gustul aromat al scorțișoarei pe lumină și în fugă. Astăzi, nu mai putea privi bătălia dintre întuneric și lumină.

Desculță, se deplasă cu pași mărunți și repezi pe podeaua rece; nici măcar umbra ei nu putea ține pasul cu ea. Își pregătise cafeaua în cana cea mai mare, de parcă astăzi avea nevoie de mai multă energie. Se îndreptă către colțul ei din sufragerie, locul cel mai aproape de fereastră, de unde putea privi parcul de peste stradă.

Își deschise calculatorul, își verificase căsuța poștală și telefonul. 8:05. Era foarte agitată. Probabil din cauza alarmei. Nu avea stare, parcă nici cafeaua nu avea gust. Se ridică să-și aducă un pai. Poate dacă își savura cafeaua cu paiul, reușea să se calmeze. Se așezase iarăși în fotoliu, de data aceasta ridicându-și picioarele de pe gresia rece. Lăsase calculatorul pe măsuța de lângă, luase cana în ambele mâini și închise ochii pentru câteva secunde. Dar realitatea avea nevoie de ea acum, așa că ziua ei trebuia să înceapă imediat. Telefonul începuse să sune. Nu apucă să zică nimic pentru că o voce alarmantă îi retezase orice replică:

‘Avem o problemă. În cât timp poți fi aici?’

Fragment #6

tumblr_lygt3jq5Xm1ql8xeeo1_500

* ‘Uite ce e, nu poți să apari așa și să … și … ‘ încerca să-și adune toate gândurile și cuvintele laolaltă dar parcă și le pierduse. Nu-i rămânea decât să se împotmolească.

‘Și să? Să ce? Să fie totul ca în visele mele? Crezi că nu știu? Crezi că nu știu că m-am îndrăgostit de un ideal, de cineva care mai mult ca sigur nu există?’ spunea toate aceste vorbe cu o furie imensă. Cu o furie îndreptată către el, pentru că îi ruina visul, și către ea pentru că era atât de vulnerabilă și deschisă în fața lui. Îi căuta ochii, dar el nu o putea privi în ochi. Așa că se întoarse cu spatele la ea, privind cu o disperare către fereastră ca și când aștepta razele luminii să-l scoată din acest labirint în care se scufunda tot mai mult.

Urmase o tăcere de câteva minute. Păreau secole. Pentru amândoi. Simțea cum o pierde încetul cu încetul; nu o mai auzea. Îi era frică. Închise ochii pentru o secundă; ea era tot acolo. O simțea, îi auzea respirația suavă și parcă ușor încetinită. Își aminti de zâmbetul ei. Avea nevoie acum de el, mai mult ca niciodată. Da, zâmbetul acela al ei, când își ridică discret pomeții, fără a-și mișca buzele prea mult. Acel surâs al ei care-l aducea mai aproape de lumină. Se întoarse ca să o privească, fără cuvinte, fără nimic. Să o privească în tăcere.  Continuă lectura