Fragment #7.2


tumblr_lnthfbD4441qzq5vco1_500_large

Trecuseră deja câteva luni de când se întoarse. Sperase că locul acesta îi va oferi ce are el nevoie și că se va putea liniști. Nu se înșelase în mare parte. Avea tot ce îi trebuia. Inclusiv pe cineva care să-l iubească.

Și el ținea la ea. În felul lui. Era profesorul ei. O îndruma, o ghida, o făcea un om mai bun. De altfel, mereu și-a imaginat că super-puterea lui era să descopere părțile bune din oameni și să le scoată la suprafață. Fără să-și propună nimic. Îndrăgea oamenii. Îi îndrăgea chiar pe toți. Deși nu era vorbăreț din fire, tuturor le zâmbea.

Era creativ și curios. Îndrăzneț și optimist. Mereu pus pe șotii. Plin de energie. Uneori, celorlalți le era greu să țină pasul cu el.

Dar ceea ce nu știau ei, și probabil că nici el nu realizase până acum ca tot acest bagaj de energie era creat de tumultumul ce se petrecea înăuntrul lui. Își crease o sursă nelimitată de energie care-l făcea să uite de lucrurile care nu-i dădeau pace. Așadar, dacă reușeai să treci peste acest scut de energie, descopereai un om foarte sensibil. Cum puțini sunt. Era atât de sensibil încât avea mereu nevoie de încurajare. Dar nu realiza cât de puternic era și singur. Era vorba doar despre frica de singurătate. 

Mereu atent la detalii și loial, căruia îi păsa. Empatic.

Își dorea lucruri mărețe. Vroia să devină cineva important și să facă bine. Adora să călătorească, să descopere lucruri noi. Îi plăceau provocările și lucrurile nebunești. Vroia să încerce totul. Considera că viața e mult prea scurtă și prea frumoasă ca să o petreci într-un singur loc și mereu făcând același lucru. Îi era frică de monotonie.

Idealist și visător. Loial și iubitor. Rezervat. Puțini știau cu adevărat ce-i trece prin gând. Timpul îi retezase cuvintele și devenise mai timid, mai înstrăinat de oameni. Dar nu era mai înstrăinat de ei decât era față de el însuși. În lumea aceasta își pierduse părerile, vocea. Mereu în căutare de aprobări, învățase cum să-și reprime propriile convingeri, să le ascundă. Ceea ce îi spunea societatea și ceea ce se afla în mintea lui erau două lucruri complet diferite. Drept urmare, devenise un observator.

Încerca să fie fericit și optimist, deși erau anumite zile când ceva îl consuma. Era un gol pe care nu știa cum și cu ce să-l umple. Uneori simțea că îi lipsește ceva atât de mult și de vital încât nu mai putea să ascundă. Îl trădau ochii, privirea. Parcă mereu ochii lui tânjeau după ceva. Era ca și când ochii lui erau într-o permanentă căutare. Corpul și mintea lui se supuneau realității, dar ei căutau cu disperare ceva, poate pe cineva. Asemenea lui Isit a lui Rebreanu, căuta și el să-și umple privirea cu ochii cuiva … a altcuiva. Și se mințea că găsise această persoană.

four_eyes_tumblr

Nu, era fericit. Asta își tot spunea în fiecare dimineață. Și era fericit acum.

Acum. Acum?

Acum trebuia să plece. Deja era târziu; nici nu realizase cât de repede trecuse timpul de când studia harta țării. Risca să-și piardă zborul către Sibiu, unde avea loc primul lui traseu de instruire în calitate de viitor ghid turistic; noroc că era foarte organizat și valiza lui era deja făcută. Nici nu ziceai că era bagajul unui bărbat la câte lucruri își împachetase. Era doar precaut și nici nu vroia să se facă de râs la primul lui tur.

Își căuta cu disperare telefonul ca în cele din urmă să realizeze că si-l uitase acasă la Teodora. Spera să-l găsească ea și să i-l aducă la aeroport. Gata, era timpul.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s