Jurnal de călătorie: Din munte-n munte


6243d69324fb5164a3e440405debc4ee

*Dacă dintr-o întâmplare, vă aflați în județul Neamț, mai exact în zona Târgului Neamț, vă îndemn să faceți o mică oprire la Mănăstirea Agapia și la Casa Memorială a lui Alexandru Vlahuță. Pe lângă liniștea specifică zonei de munte, cu siguranță vă veți îndrăgosti de verdele mănăstirii și este posibil să întâlniți la Casa Memorială a lui Alexandru Vlahuță o măicuță care o să vă fascineze cu povești. Imediat cum am plecat de acolo, în mintea mea au început să încolțească diverse scenarii cu privire la discuțiile pe care le purtau Vlahuță, Delavrancea, Caragiale, Goga, Grigorescu atunci când se adunau în modesta chilie de la Agapia. Măicuței îi sclipeau ochii când pomenea de întrunirile scriitorilor așa că e puțin cam greu să nu-ți lași curiozitatea și imaginația să zburde printre acele văi. Trebuie musai să pomenesc că atunci când vei ieși din clădire, vei primi un exemplar din scrisoarea lui Vlahuță adresată fiicei sale, Margareta, iar măicuța te va ruga cu mult drag să le-o arăți și altora. Scrisoarea o puteți citi aici

Dintotdeauna am pus pe locul întâi muntele și nu marea. Deși încă de mică, am ajuns în fiecare an în ambele părți, am văzut în munte altceva, o lume secretă, locul din care izvorâm cu toții și unde viața a rămas pură, neîntinată de obiceiurile și pretențiile societății.

M-am regăsit. Ce dor mi-era de mine,
Copilul visător de altădată!
Mă simt plutind privirea mea-nsetată
Se pierde-n orizonturi largi, senine.        (Sonet, Alexandru Vlahuță)

La munte totul are un rost și-un mers diferit. Timpul are răbdare, chiar pare să fie măsurat în altceva decât secunde, minute, ore, zile, ani. De fapt, cred că acolo timpul se măsoară în verde, în diverse nuanțe de verde. Nu mă întrebați cum funcționează pentru că nu mi-am dat seama, dar răspunsul cu siguranță îl au oamenii de acolo, cei care au rămas într-o comuniune imperfect de perfectă cu natura, cu suflul și vietățile ei. Acei oameni care primesc turiștii în lumea lor cu un zâmbet de parcă sunt vechi prieteni și-i salută cu un chef de stat la taclale. Pentru ei, munca are o altă însemnătate; nu și-a pierdut din valoare, nu se vinde cum se întâmplă la oraș, nu se măsoară în bani, ore, zile muncite și cele douăzeci de zile de concediu pe an.

În acest traseu pe care l-am parcurs în trei zile, nu am văzut gospodărie fără flori și grădină fără răsaduri, oameni în vârstă lucrând de dimineață până seară pământul și îngrijind animalele.

În schimb, am fost dezamăgită de stațiunile (aproape) complet abandonate, și aici mă refer mai ales la Borsec (dar cred că ar trebui menționat și Predeal care și-a pierdut din atmosfera cu care te obișnuise). Un orășel care are atâtea de oferit (Poiana Zânelor, Grota Urșilor, Peștera de Gheață, Muzeul Apelor Minerale, Cetatea Bufniței, Bulevardul 7 Izvoare), cunoscut și premiat pentru resursele de apă minerală cu calități terapeutice, este în paragină. Dacă vei merge pe Bulevardul 7 Izvoare, aleea centrală a stațiunii, nu vei găsi decât un magazin de electrocasnice, unul de unde îți poți cumpăra pâine și o pensiune construită probabil pe vremea lui Ceaușescu. Restul clădirilor sunt părăsite, unele chiar dărâmate, așa că nici măcar urmă de speranță că într-o lună – două, stațiunea va renaște.

Humuleștiul lui Creangă e îngropat sub numeroasele magazine deschise. Casa Memorială mi s-a părut foarte bine păstrată, dar parcă i-a lipsit ceva care să o anime. Probabil că lipsea Creangă cu poveștile lui. De cum intri să-ți cumperi bilet, vei da, în cazul în care ești și tu ghinionist ca mine de un domn care nici măcar la bună ziua nu-ți va răspunde. Trecând peste acest aspect, vei păși în casa umilă a lui Creangă, unde vei putea citi diverse informații despre viața și opera lui. Imediat lângă căsuță este Parcul Ion Creangă, un spațiu micuț amenajat și însuflețit cu păpuși și statui care reproduc anumite scene din cărțile sale. Regretul meu a fost că nu exista o măicuța ca la Alexandru Vlahuță care să te fascineze chiar și cu povești legate de covoarele din casă sau istorisiri despre căruța din spatele casei.

Nu știu câți dintre cei care vorbesc țara de rău și văd numai partea goală a paharului, români fiind, au văzut măcar un sfert din țara asta. Câte comori avem și nu știm, nu suntem informați probabil de ele, dar măcar între noi, ăștia cei mici, să ducem vorba din munte-n munte despre frumusețile locurilor în care am ajuns. Tot ce sper este să nu mai aud comentarii de genul curge apa ca la robinet, atunci când ajungi la cascada de la Durău (sau oricare altă cascadă, loc). Cred ca trăim într-un loc sfânt care trebuie respectat. E păcat că printre acele 19 de milioane de locuitori din România nu se numără și natura cu vietățile ei.

Natura nu-ți cere nimic, în schimb îți oferă totul; e datoria noastră să o protejăm de gunoiul și mizeriile noastre.

*Știți de ce clipesc oamenii? Pentru că, în secret, le este dor de ceva. Închid ochii măcar pentru o clipă pentru că tânjesc după un lucru pe care l-au pierdut, iar în acel moment infinit de mic, ochii se umezesc de dor.

Astăzi clipesc pentru că mi-e dor de munte …

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s