Poveste [3]

– ‘Da … vom mai vorbi … ‘ Sunase mai mult a întrebare. Tu chiar nu înțelegi cât de mult o să-mi lipsești? Spune-mi ceva, măcar acum. Nu mă lăsa să plec fără să știu.

El se uita la ea și-i urmărea fiecare gest care ar putea să o dea de gol. Era un sceptic, își pierduse încrederea în oameni, așa că avea nevoie de foarte mult timp până să lase pe cineva să se apropie de el. Nu se grăbea deloc, învățase să nu mai fie impulsiv în dragoste. De fapt, în orice.

Văzând că ea nu-și continuă răspunsul, îndrăzni să se joace cu sentimentele ei pentru a le scoate la iveală.  Continuă lectura

Poveste [2]

Se gândea la o replică, dar nu știa ce să-i spună; se blocase. Cumva se aștepta de la un astfel de răspuns de la el. Pentru o clipă, îl ura. Nu mai vroia să știe de el și vroia să plece cât mai repede. Își dorea să o lase în pace și să uite că l-a cunoscut. Vorbele lui erau prea tăioase, deși era conștientă că avea dreptate și că o împingeau să se schimbe, să evolueze.

– ‘Da … poate că sunt o lașă. Poate că fug, dar nu văd momentan ce m-ar ține aici.’ Și-ar fi dorit să nu mai discute despre plecarea ei, ci despre planurile lui de viitor.

Normal. Ce ar putea să o țină aici? Ah, ce regreta această întorsătură a lucrurilor! El avea nevoie de mai mult timp și îi era teamă că nu-l va înțelege. Înțelegi că mai am nevoie de timp? Te rog, mai dă-mi puțin timp. Bineînțeles că nu spuse nimic cu voce tare.  Continuă lectura

Poveste [1]

– ‘Am luat o decizie’, spuse ea cu un surâs care o rănea vizibil.

– ‘În sfârșit ai devenit mai hotărâtă?’ o tachina el cu un adevăr pe care i-l citise pe chip de când o cunoscuse și-i zâmbea. Spera că nu va începe o discuție serioasă pentru că nu și-o dorea. Vroia să-și ocupe mintea cu prostii pentru că simțea prea multe lucruri când rămânea singur, așa că încerca să evadeze când era înconjurat de alții.  Continuă lectura