Poveste [1]


– ‘Am luat o decizie’, spuse ea cu un surâs care o rănea vizibil.

– ‘În sfârșit ai devenit mai hotărâtă?’ o tachina el cu un adevăr pe care i-l citise pe chip de când o cunoscuse și-i zâmbea. Spera că nu va începe o discuție serioasă pentru că nu și-o dorea. Vroia să-și ocupe mintea cu prostii pentru că simțea prea multe lucruri când rămânea singur, așa că încerca să evadeze când era înconjurat de alții. 

– ‘Mda … poate era timpul. Cum de reușești să mă citești așa de bine? Cum de reușești să-mi vezi defectele atât de clar?’ Îl întreba cu o oarecare rușine. Se simțea goală, vulnerabilă în fața lui.

Începuse să râdă și nu schița nicio dorință de a lega un răspuns. Iar ea îl privea așteptând și încercând să-i citească gândurile.

– ‘Ce decizie ai luat?’ îi adresă întrebarea cu puțin dezinteres și oarecum sfidător. Totuși, era curios ce avea să-i spună.

Ea simți că mintea lui era la kilometri depărtare. Dar inima lui? În ce colț era oare ascunsă?

– ‘O să scapi de mine. Bine, cel puțin nu mă vei mai vedea.’ Încerca să se mențină zglobie, dar în sinea ei murea de nerăbdare să vadă cum va reacționa el.

– ‘Adică? Unde vei pleca?’ ceva se schimbase în el, în doar 10 secunde. Atât îi luase ei să rostească cuvintele … acelea. Își repeta în gând: o să scapi de mine … nu mă vei mai vedea …

– ‘Departe. Nu cred că locul meu e aici.’ Încă nu credea asta …

Îl trădase un gest. Unul mic, de scurtă durată care o puse pe gânduri.

– ‘Păi … de ce? Ce te-a făcut să iei decizia asta? Unde e locul tău?’ Îi veneau mai multe întrebări în minte, de parcă vroia să-i cunoască fiecare gând, stare, sentiment. Ah, ce prost a fost! Ce-a făcut până acum? Trăise cu impresia că are timp și că are și ea răbdare. Nu știa ea că el încă nu-și terminase de făcut calculele? Ah, ce naiv a fost! Trăise pe alte meleaguri mult prea mult, când ea era acolo. Ce mai era de făcut acum? Putea doar să-i zâmbească, deși se întristase. Vezi de ce nu-și dorea o discuție serioasă?

– ‘Sunt mai mulți factori care …’ nici nu apucă să-și termine propoziția că o întrerupse el.

– ‘Ești o lașă!’ îi scăpase. De fapt, nu, trebuia să-i zică asta. Poate se trezea la realitate. Fugea de greu, fugea de binele ei … fugea de el? Ei, cum să fugă de el? Nu era el atât de important pentru ea.

Pentru câteva momente tăcuse. Avea dreptate, era o lașă.

– ‘Ești o lașă. Fugi unde ți-e bine pentru că nu ai curajul să faci tu să-ți fie bine.’ Poate era dur cu ea, dar începuse să-și dea seama că îi pasă. Îi păsa de ce i se întâmpla, de ea. Îi păsa, deși poate era prea târziu. Nu vroia să plece. Deși nu o vedea atât de des, știa că e în același loc și dacă i se făcea dor de ea puteau să se întâlnească. Ah, ce egoist era!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s