Poveste [2]


Se gândea la o replică, dar nu știa ce să-i spună; se blocase. Cumva se aștepta de la un astfel de răspuns de la el. Pentru o clipă, îl ura. Nu mai vroia să știe de el și vroia să plece cât mai repede. Își dorea să o lase în pace și să uite că l-a cunoscut. Vorbele lui erau prea tăioase, deși era conștientă că avea dreptate și că o împingeau să se schimbe, să evolueze.

– ‘Da … poate că sunt o lașă. Poate că fug, dar nu văd momentan ce m-ar ține aici.’ Și-ar fi dorit să nu mai discute despre plecarea ei, ci despre planurile lui de viitor.

Normal. Ce ar putea să o țină aici? Ah, ce regreta această întorsătură a lucrurilor! El avea nevoie de mai mult timp și îi era teamă că nu-l va înțelege. Înțelegi că mai am nevoie de timp? Te rog, mai dă-mi puțin timp. Bineînțeles că nu spuse nimic cu voce tare. 

– ‘Sunt sigură că am luat decizia cea mai bună.’ Chiar era. El nu-i cunoștea toate frământările și motivele.

Se întristase și mai tare. Îi simțea ochii ei ațintiți asupra lui, dar el nu o putea privi, așa că își alese un punct fix în care își concentrase toată tristețea. Era un om frumos chiar cu toate defectele ei, se gândea el. Un om cum rar mai întâlnești. I-ar fi plăcut să o țină aproape. Putea vorbi cu ea în continuare, nu era o tragedie.

Nu era o tragedie? Dar se atașase de zâmbetul și vocea ei. Încercase să o ignore, să-și reprime toate pornirile și să nu-i mai urmărească buzele în timp ce vorbește. Sau cum își dă părul într-o parte cu degetele ei atât de lungi și-și lasă gâtul descoperit. Ah … până și tăcerea ei misterioasă îi plăcea atât de mult. Sau râsul pur … Ah, de ce nu a realizat toate aceste lucruri mai devreme?

– ‘Mă bucur pentru tine.’ Oamenii vin și pleacă. Nimeni nu stă.

– ‘Hm, nu s-ar zice. Doar nu o să-ți fie dor de mine?’ Era hotărâtă să fie deschisă cu el și să nu mai vorbească folosind ocolișuri.

În acel moment își îndreptase privirea către ea. Normal că o să-mi fie, nu înțelegi că … am început să țin la tine?

– ‘Ei, nu cred. Poate doar puțin așa.’ Ha, ce gândea și ce-i spunea!

– ‘Puțin? Atunci o să adun eu dor pentru amândoi.’ Nu mai avea nimic de pierdut. Poate trebuia să fie sinceră mai devreme.

Dor? Dor de ce, de cine? De el? Ce să facă? Să fie deschis cu ea? Ar putea, nu e ca și când l-ar lega de ceva.

– ‘O să mai vorbim. Nu o să-mi mai vezi fața răutăcioasă … sunt sigur că nu o să-ți fie dor de ea.’ De ce era atât de greu să-i spună ce simțea?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s