Poveste [3]

– ‘Da … vom mai vorbi … ‘ Sunase mai mult a întrebare. Tu chiar nu înțelegi cât de mult o să-mi lipsești? Spune-mi ceva, măcar acum. Nu mă lăsa să plec fără să știu.

El se uita la ea și-i urmărea fiecare gest care ar putea să o dea de gol. Era un sceptic, își pierduse încrederea în oameni, așa că avea nevoie de foarte mult timp până să lase pe cineva să se apropie de el. Nu se grăbea deloc, învățase să nu mai fie impulsiv în dragoste. De fapt, în orice.

Văzând că ea nu-și continuă răspunsul, îndrăzni să se joace cu sentimentele ei pentru a le scoate la iveală.  Continuă lectura

Poveste [2]

Se gândea la o replică, dar nu știa ce să-i spună; se blocase. Cumva se aștepta de la un astfel de răspuns de la el. Pentru o clipă, îl ura. Nu mai vroia să știe de el și vroia să plece cât mai repede. Își dorea să o lase în pace și să uite că l-a cunoscut. Vorbele lui erau prea tăioase, deși era conștientă că avea dreptate și că o împingeau să se schimbe, să evolueze.

– ‘Da … poate că sunt o lașă. Poate că fug, dar nu văd momentan ce m-ar ține aici.’ Și-ar fi dorit să nu mai discute despre plecarea ei, ci despre planurile lui de viitor.

Normal. Ce ar putea să o țină aici? Ah, ce regreta această întorsătură a lucrurilor! El avea nevoie de mai mult timp și îi era teamă că nu-l va înțelege. Înțelegi că mai am nevoie de timp? Te rog, mai dă-mi puțin timp. Bineînțeles că nu spuse nimic cu voce tare.  Continuă lectura

Poveste [1]

– ‘Am luat o decizie’, spuse ea cu un surâs care o rănea vizibil.

– ‘În sfârșit ai devenit mai hotărâtă?’ o tachina el cu un adevăr pe care i-l citise pe chip de când o cunoscuse și-i zâmbea. Spera că nu va începe o discuție serioasă pentru că nu și-o dorea. Vroia să-și ocupe mintea cu prostii pentru că simțea prea multe lucruri când rămânea singur, așa că încerca să evadeze când era înconjurat de alții.  Continuă lectura

Jurnal de călătorie: Din munte-n munte

6243d69324fb5164a3e440405debc4ee

*Dacă dintr-o întâmplare, vă aflați în județul Neamț, mai exact în zona Târgului Neamț, vă îndemn să faceți o mică oprire la Mănăstirea Agapia și la Casa Memorială a lui Alexandru Vlahuță. Pe lângă liniștea specifică zonei de munte, cu siguranță vă veți îndrăgosti de verdele mănăstirii și este posibil să întâlniți la Casa Memorială a lui Alexandru Vlahuță o măicuță care o să vă fascineze cu povești. Imediat cum am plecat de acolo, în mintea mea au început să încolțească diverse scenarii cu privire la discuțiile pe care le purtau Vlahuță, Delavrancea, Caragiale, Goga, Grigorescu atunci când se adunau în modesta chilie de la Agapia. Măicuței îi sclipeau ochii când pomenea de întrunirile scriitorilor așa că e puțin cam greu să nu-ți lași curiozitatea și imaginația să zburde printre acele văi. Trebuie musai să pomenesc că atunci când vei ieși din clădire, vei primi un exemplar din scrisoarea lui Vlahuță adresată fiicei sale, Margareta, iar măicuța te va ruga cu mult drag să le-o arăți și altora. Scrisoarea o puteți citi aiciContinuă lectura

Fragment #10

192745db9effa00ba661574a880f25b5

‘Culoarea mea preferată?’ îi repetă ea întrebarea. ‘Hmm …’ timp de câteva minute nu-i oferi niciun răspuns. Îl privea în ochi de parcă toate culorile erau în el. Îi zâmbea cu gura până la urechi.

‘Cum aș putea vreodată să mă decid? Uită-te la albastrul cerului! Atât de cald, de luminos și prietenos! Uită-te la verdele brazilor! Un verde curajos, falnic și crud! De maroul pământului ce să mai zic? Ne poartă pașii. El ne-a apropiat drumurile. Atât de sobru, dar atât de protector!’

‘Culoarea aerului și-a vântului o simți? Ne învăluie cu simplitatea și delicatețea ei! Galbenul Soarelui ne încălzește cu blândețea lui, iar portocaliul apusului îmi mângâie sufletul, mi-l încarcă cu energie. Le iubesc pe toate! Nu mă pot decide!’

El îi absorbea fiecare cuvânt, așezând fiecare culoare pe paleta prezentului lor.

‘Vezi violetul florilor? Ele iubesc. Și iubirea mea pentru tine tot violet este.’

 

Fragment #8

Ea: Atât trupul, cât și umbra ei împietriseră. Venele îi deveniseră din ce în ce mai proeminente, semn că inima ei pompa mai mult sânge decât de obicei.

6492e2b4c3ee3816da73502137159ee2 (1)

El: În acel moment, simți cum întreg universul se contopise în ființa lui, iar sufletul i se materializase într-un atom care-i făcea inima să bată haotic. Prin șira spinării îi trecu un freamăt care îl împietrise. Realitatea lui în secunda aceea se pietrificase.

Timpul avusese dintotdeauna răbdare.

Şiraguri

079bd7c0dba8134944fd775a2f3cb87aOamenii mor. Iar atunci când se întâmplă unui om drag ţie, negi cu toată puterea. Trec zile, luni, ani şi tot negi. Refuzi să te mai gândeşti la omul acela drag pentru că doare. Cred că aşa se instalează uitarea. Încerci să te protejezi, să nu te mai uiţi la rană sperând că se va vindeca singură. Sau că totul e un vis. Un coşmar.

*Atunci când cineva moare, ce se întâmplă cu sentimentele pe care le avea pentru cei dragi?

Nu cred ca sufletul îşi poartă cu el sentimentele acumulate într-o viaţă întreagă. Cântăresc prea mult. Poate că ele se întorc la cine le-a dat viaţă, la Univers. Pentru că el croieşte şiragurile şi le leagă între oameni, cu magie din stele; cu lumină.

Poate din cauza asta mor oamenii. Evoluăm, ne străduim să devenim mai buni, mai spirituali pentru ca universul să se regenereze cu lumina sentimentelor noastre. Egoism? Nu ştiu. Nu cred. Poate. Cert este că suntem o mică parte dintr-un sistem complex.

Iar în funcţie de câtă lumină are nevoie Universul, sufletul este trimis în mai multe vieţi, să acumuleze cât mai multe sentimente; în principal iubire. Vezi tu, noi deja schimbăm lumea dinainte să ne naştem, o schimbăm în timpul vieţii, chiar şi atunci când murim, iar după moarte renaştem. Sentimentele sunt valuta noastră de supravieţuire, singura materie primă pe care o putem vinde.

Dorul e cel care îi semnalează Universului cât de multă energie am acumulat, iar noi trebuie să adunăm măcar cât i s-a oferit sufletului nostru atunci când a pus în mişcare lutul din care au fost create trupurile noastre.