Materie. Pământ. Suflet. Lumină.

tumblr_lyhdsnUyHf1rnsi26o1_400

Pe măsură ce puii de om cresc, realizează că timpul nu este doar un cămătar de amintiri, ci și un hoț de visuri. Rămân doar dorințe adânc înrădăcinate în suflet care își așteaptă semnul.

Natura își măsoară altfel pulsul. Pământul îi servește drept instrument. Adierea vântului. Prima și ultima picătură de ploaie. Razele Soarelui. Sunt unitățile ei de măsură.

*Curcubeul apare doar atunci când două suflete ce-și poartă dorul se află la distanță mare unul față de celălalt, iar natura le arată că spațiul dintre ele reprezintă un pod între cele vizibile și invizibile, iubirea lor căpătând cele mai frumoase culori atunci când este pură.*

*despre seva stricăcioasă care îl nimicește pe puiul de om: egoismul. Îi acaparează sufletul încă de la naștere, îl constrânge și limitează la lucruri materiale, îl învață cum să folosească cuvintele minții, ignorând astfel graiul liniștii. Iar singurătatea ajunge să-i fie stăpână și să-i zidească granițe.*

Și tocmai când credeai că omenirea și-a picat testul de rezistență și că singura soluție este să te retragi, să te închizi în tăcere, îți trimite Dumnezeu suflete în ajutor cu care poți crea legături minunate ce depășesc orice închipuire. Iar tu continui să crezi.

Uneori trebuie să treci prin Iad, viața te urcă și coboară exact când nu te aștepți. Te scapă Dumnezeu într-un cazan cu smoală ca să cunoști diferența între bine și rău. Înveți să apreciezi suferința ca fiind eliberatoare și benefică, semn al unui lucru minunat ce-ți va ieși în cale.

Ajungi să speri. Și speri. Mai mult. Încă puțin. Te resemnezi, dar în tăcere tot mai speri. Iar atunci când încă mai crezi … când încă mai crezi, puiule de om! … îți râde sufletul pentru că-și descoperă focul ce-i întreține viața. Începe să vadă lumina. Lumina lui în alt suflet.

Cum se leagă prieteniile? Sunt deja legate dinainte să ne naștem. Își iscălește Dumnezeu numele cu har divin în sufletul vostru, iar întreg Universul lucrează pentru voi, pentru întâlnirea voastră. Până și timpul este aliatul vostru. Își suflă clipele, Pământul le transformă în trepte și vă înalță, vă încheagă.

Toți avem interese, puiule. Iar cel mai mare al nostru, poate singurul de altfel, e ajutorul. Toți îl căutăm, fie că recunoaștem sau nu. Ca să-l primim, amintește-ți că mai întâi trebuie să-ți recompensezi sufletul prin dăruire. Dar să nu devii un contabil, nu ține evidența a ceea ce oferi. Învață să nu ceri mai mult, oferă, dăruiește-te mai mult. Nu știm nimic despre prietenie. Iar atunci când nu știm, ne convingem că nu există.

Dar ea există. Iar dacă ea există, înseamnă că e o posibilitate mare ca toate lucrurile frumoase pe care ni le putem închipui să existe și să vină la noi.

Anunțuri

În concluzie nimic.

teacher

*Poate că suntem legați de anumite locuri cu un motiv anume.*

Atunci când ai absolvit o facultate de Media și Comunicare, mulți oameni dornici de cunoaștere te vor întreba: ”Și acum ce știi să faci?” Educația îți șoptește că nu e politicos să întorci spatele și să pleci. Trebuie să răspunzi.

”Practic, nimic.” Pentru că nu știi să vindeci un om bolnav, nici să-i construiești un adăpost deasupra capului. Poate doar să te rogi pentru sănătatea lui și să-l ajuți la deszăpezirea străzii pe care amândoi locuiți. Dar asta ține de cât de bun creștin ești. Iar pentru cei care nu cred în Dumnezeu, depinde după ce principii morale te ghidezi. Sau dacă trebuie să ajungi la serviciu cât mai repede.

Oamenii cu bun simț nu vor îndrăzni să-ți adreseze astfel de întrebări doar că să nu te facă să te simți prost. Se simt ei stânjeniți în locul tău. îți iau ei povara în spate, povara de a fi terminat o facultate degeaba, bani aruncați pe fereastră și timp pierdut. Puteai învăța programe de codat. Sau să rezolvi misterele universului. Măcar de-ai fi încercat! Dar nu.

*Vezi? Au avut dreptate!*

Sunt și anumiți oameni, excepțiile din fiecare categorie, care vor aprecia un răspuns mai amănunțit. Ce aș răspunde eu?

Fiecare subiect de studiu și meserie își au locul lor în societate. Avem nevoie de profesori, doctori, avocați, politicieni, artiști și de oameni de media. Să le spunem jurnaliști? Puțin cam incorect, dar nu e importantă denumirea.

Acesta e primul lucru pe care l-am învățat. Trebuie apreciat și statutul de om de media. Statutul teoretic. Dar înțeleg de ce nu va fi apreciat. Nu-ți va aduce mari beneficii bănești. Nu vei revoluționa lumea cu nicio tehnologie nouă. Conturi bancare nu vei putea deschide, legi noi nu vei proclama.

De ce să-i acorzi importanță?

Pentru că o astfel de facultate te formează. Și dacă ai impresia că mă refer la formare de opinie, revenim la prima categorie și poate ar trebui să te mulțumeșți cu ”nimic”.

Îți formează caracterul și modul de gândire. Îți deschide orizonturile; îți arată altceva. Și aici mă refer strict la facultatea mea. Și la profesorii pe care i-am avut. Am spus întotdeauna că m-a binecuvântat Dumnezeu numai cu profesori extraordinari. Uneori, parcă în semn de mulțumire, aș vrea să fiu și eu profesor, învățător. Nu m-as ridica la nivelul lor, dar premiul ar consta în încercare.

Devii mult mai atent la ce citești și la ce ți se spune. Realizezi că adevărul absolut nu există, ci că e un adevăr cu două fețe și depinde de tine dacă arunci moneda găsită în aer sau o ascunzi în buzunar. Te revolți împotriva informării și dezinformării. Devii mai alert la ce se întâmplă în jurul tău, în țara în care trăiești, în țara în care te-ai născut; pui la îndoială ce-ți spun ziarele și televizorul. Și politicienii. Constați că deja te-ai antrenat în ”dandanaua” societății, și nu mai ai cale de întoarcere. Devii responsabil pentru orice vei face și vei spune.

Pentru că media într-o democrație reprezintă a patra putere în stat, care trebuie să informeze oamenii atunci când ceva nu e în regulă cu celelalte trei. Luptă pentru cei mulți cu cei mulți. Este un exemplu. Informează, educă și distrează/binedispune.

Așa că nu este în regulă ce tocmai s-a întâmplat cu noul serial de la ProTv și campania lor de promovare. Nu este dovadă de originalitate a oamenilor de PR, nici amuzant, romantic sau inteligent. E minciună și manipulare. Educăm o întreagă populație că este bine să minți. Păi, scopul scuză mijloacele.

Îmi fierbe sângele în mine când văd că astfel de mârșăvii se întâmplă. Iar oamenii aplaudă fapta comisă, ridicând în slăvi aceste ”reinterpretări moderne ale basmelor”. Unora nu le pasă. Își întorc privirea către altceva. Nu e tragedie mare. 100 000 de oameni păcăliți, Dumnezeu știe câți păcălici cu putere în spatele cortinei, câțiva nepăsători, și unii ca mine care-și scriu supărarea pe bloguri. Altceva ce e de făcut?

Ne trebuie mai mulți profesori minunați? Cine să investească în educație? Poate eu. Poate tu.

Succesul e pe jumătate dobândit dacă încerci. Hai să nu mai fim egoiști cu lucrurile învățate. Oricine poate educa și învăța dacă dorește. Manualele sunt profesorii pe care i-am avut și-i vom avea. Manualele suntem noi. Fiecare are ceva de spus. Ascultă și nu te gândi la da sau nu, ci la da și nu.

Fragment #9

tumblr_mf6ugzkU211rfaczho1_500_large

Se așezaseră la marginea muntelui unul lângă altul.

Mână lângă mână.

În acel moment, strâmtoarea dintre munți îl făcu să realizeze cât de vitală era prezența golului, a vidului în neant. Toți anii trăiți până acum îi trecuseră în fața ochilor asemenea unui generic. Dar filmul acesta nu se terminase, ci de-abia începuse. Trecutul lui era strâmtoarea. Cum ar fi putut să fie el acum aici dacă n-ar fi avut pustiul? Pustiul lui era absența ei. Dar acum era lângă ea. Ea. Acea ea.

Își îndreptă privirea către ea. Totul i se părea ireal. Își ridică degetul mic al mâinii stângi și i-l cuprinse pe al ei. Ea zâmbi ușor, ridicându-și firav pomeții, după care își închise ochii pentru câteva clipe. Vroia și ea să se asigure că nu era un vis. Mâna dreapta și-o strecură duios pe buzele ei; vroia să-i simtă respirația. Ea îi sărută suav degetele și deschise ochii. Îl privi adânc în ochi. Ochii îi sclipeau puternic. Își vedea întreaga ființă în ochii lui. Era oglinda ei. Zâmbea și el. Pentru prima dată de mult timp. Îi reveni surâsul. Trecutul, prezentul și viitorul lui erau în mâinile ei. Îi cuprinse mâna în mâna lui, și o strânse cu tot dorul pe care îl adunase de-a lungul anilor.

Își strecură degetele printre degetele ei. Acum erau uniți de aceeași sursă de energie. Totul și nimicul dispăruseră.

Pre-Fragment #8

tumblr_kqu04sK4Cp1qzilm4o1_500_large

El iubea oamenii, iar ea poveștile lor. El adora să-i privească; mergea uneori prin parcuri special pentru a-i privi. Și a le studia mersul, pașii și gesturile. Să-i vadă cum își încrețesc fruntea, zâmbesc, cum privesc și se privesc unii pe alții.

*Nu ca un om mare, ci unul mic.*

Ea, în schimb, adora să-i asculte. Ea uita sa fie atentă la gesturi, la mimica feței pentru că era prea ocupată să-și imagineze decorurile și situațiile.

*Nu ca un om mic, ci unul mare.*

Împreună, înțelegeau mersul lucrurilor. Înțelegeau mecanismul uman; împreună, era ca și când descoperiseră secretul omenirii. Și reușeau să privească dincolo de măștile pe care oamenii le afișau. Fără efort. Împreună, erau unul, un ‘unu’ reîntregit de timp, dincolo de orice spațiu vizibil sau imaginar.

Pentru prima dată, pentru amândoi, unu plus unu făcea tot unu. Numai că asta aveau să descopere mai târziu. Pentru început, nu înțelegeau multe dintre lucrurile pe care le simțeau. Nici din visele și visurile lor. În mare, știa fiecare din ei ce-și dorește.

Erau oameni simpli, dar complicați. Nu treceau neobservați atât de ușor. Lumea îi observa lui ochii. Avea o privire clară, limpede, semnalată de o puternică licărire – asta ar fi spus ei. Ce ar fi spus ea? Iar pe ea lumea o vedea negreșit într-o mulțime. De ce? Asta poate v-ar fi spus el … într-o zi.

Fragment #7.2

tumblr_lnthfbD4441qzq5vco1_500_large

Trecuseră deja câteva luni de când se întoarse. Sperase că locul acesta îi va oferi ce are el nevoie și că se va putea liniști. Nu se înșelase în mare parte. Avea tot ce îi trebuia. Inclusiv pe cineva care să-l iubească.

Și el ținea la ea. În felul lui. Era profesorul ei. O îndruma, o ghida, o făcea un om mai bun. De altfel, mereu și-a imaginat că super-puterea lui era să descopere părțile bune din oameni și să le scoată la suprafață. Fără să-și propună nimic. Îndrăgea oamenii. Îi îndrăgea chiar pe toți. Deși nu era vorbăreț din fire, tuturor le zâmbea.

Era creativ și curios. Îndrăzneț și optimist. Mereu pus pe șotii. Plin de energie. Uneori, celorlalți le era greu să țină pasul cu el.

Dar ceea ce nu știau ei, și probabil că nici el nu realizase până acum ca tot acest bagaj de energie era creat de tumultumul ce se petrecea înăuntrul lui. Își crease o sursă nelimitată de energie care-l făcea să uite de lucrurile care nu-i dădeau pace. Așadar, dacă reușeai să treci peste acest scut de energie, descopereai un om foarte sensibil. Cum puțini sunt. Era atât de sensibil încât avea mereu nevoie de încurajare. Dar nu realiza cât de puternic era și singur. Era vorba doar despre frica de singurătate.  Continuă lectura

Fragment #7.1

Hot-Coffee-Window

‘Cafea cu  scorțișoară’ fusese primul gând care-i ocupase mintea în dimineața aceea, imediat cum se trezise. Realizase ca tocmai astăzi nu-i sunase alarma, așa că sărise repede din pat și se îndreptase direct către borcanul cu cafea.

Era cam pretențioasă când venea vorba de cafea. Întotdeauna, se trezea foarte devreme, tocmai înainte să răsară soarele, pentru a-și pregăti cafeaua. O linguriță de cafea, un vârf de scorțișoară și foarte mult lapte. Astăzi, își savura momentul de liniște și gustul aromat al scorțișoarei pe lumină și în fugă. Astăzi, nu mai putea privi bătălia dintre întuneric și lumină.

Desculță, se deplasă cu pași mărunți și repezi pe podeaua rece; nici măcar umbra ei nu putea ține pasul cu ea. Își pregătise cafeaua în cana cea mai mare, de parcă astăzi avea nevoie de mai multă energie. Se îndreptă către colțul ei din sufragerie, locul cel mai aproape de fereastră, de unde putea privi parcul de peste stradă.

Își deschise calculatorul, își verificase căsuța poștală și telefonul. 8:05. Era foarte agitată. Probabil din cauza alarmei. Nu avea stare, parcă nici cafeaua nu avea gust. Se ridică să-și aducă un pai. Poate dacă își savura cafeaua cu paiul, reușea să se calmeze. Se așezase iarăși în fotoliu, de data aceasta ridicându-și picioarele de pe gresia rece. Lăsase calculatorul pe măsuța de lângă, luase cana în ambele mâini și închise ochii pentru câteva secunde. Dar realitatea avea nevoie de ea acum, așa că ziua ei trebuia să înceapă imediat. Telefonul începuse să sune. Nu apucă să zică nimic pentru că o voce alarmantă îi retezase orice replică:

‘Avem o problemă. În cât timp poți fi aici?’

Fragment #6

tumblr_lygt3jq5Xm1ql8xeeo1_500

* ‘Uite ce e, nu poți să apari așa și să … și … ‘ încerca să-și adune toate gândurile și cuvintele laolaltă dar parcă și le pierduse. Nu-i rămânea decât să se împotmolească.

‘Și să? Să ce? Să fie totul ca în visele mele? Crezi că nu știu? Crezi că nu știu că m-am îndrăgostit de un ideal, de cineva care mai mult ca sigur nu există?’ spunea toate aceste vorbe cu o furie imensă. Cu o furie îndreptată către el, pentru că îi ruina visul, și către ea pentru că era atât de vulnerabilă și deschisă în fața lui. Îi căuta ochii, dar el nu o putea privi în ochi. Așa că se întoarse cu spatele la ea, privind cu o disperare către fereastră ca și când aștepta razele luminii să-l scoată din acest labirint în care se scufunda tot mai mult.

Urmase o tăcere de câteva minute. Păreau secole. Pentru amândoi. Simțea cum o pierde încetul cu încetul; nu o mai auzea. Îi era frică. Închise ochii pentru o secundă; ea era tot acolo. O simțea, îi auzea respirația suavă și parcă ușor încetinită. Își aminti de zâmbetul ei. Avea nevoie acum de el, mai mult ca niciodată. Da, zâmbetul acela al ei, când își ridică discret pomeții, fără a-și mișca buzele prea mult. Acel surâs al ei care-l aducea mai aproape de lumină. Se întoarse ca să o privească, fără cuvinte, fără nimic. Să o privească în tăcere.  Continuă lectura